Dramaturgia liminalității: de la rescrierea ritualului la rescrierea piesei

Născut din nevoia mea de a trece, ca autoare dramatică, dincolo de dihotomiile clasice dintre structură și conținut, naiv și sentimental, dramatic și postdramatic și toate celelalte, conceptul de dramaturgia liminalității recuperează liminalitatea – devenită aproape normă în performance – pentru uzul, mai puțin normativ, al autoarelor și autorilor de texte dramatice. Lucrarea pornește de la o înțelegere antropologică a termenului de liminalitate (Arnold van Gennep și Victor Turner, dar și sociologi și antropologi contemporani, precum Arpad Szakolczai și Bjørn Thomassen), vizitează recuperarea termenului în artele performative, prin relația dintre ritual și dramă (Victor Turner, Richard Schechner, Jon McKenzie, Erika Fischer Lichte) și cercetează insight-uri structurale și elemente specifice ritualului (Roland Grimes) ce pot ajuta, în opinia mea, la conceptualizarea și scrierea unui text dramatic sau – extrem de important în economia și spiritul lucrării de față, și într-un spirit progresist și feminist  – rescrierea unui text canonic. Înțelegând specificul narațiunilor de trecere, propun apoi patru instrumente ale dramaturgiei liminalității, împrumutate din psihanaliză, filosofie și științe cognitive: factorii travaliului visului, teoretizați de Freud, metafora conceptuală (George Lakoff și Mark Johnson), devenirea- (Deleuze și Guattari, Rosi Braidotti) și amestecul conceptual (Gilles Fauconnier și Mark Turner). Folosind aceste instrumente, analizez structura și semnificațiile unor texte dramatice și rescrieri proprii, precum și aparținând unor autori extrem de diferiți (de la Euripide, Ibsen și Martin Crimp la Caryl Churchill, Marina Carr și Rachel Cusk), în încercarea de a arăta cum aceste patru instrumente pot ajuta la metamorfozarea materialului din realitate, din imaginație sau din alte texte dramatice, în procesul de elaborare sau rescriere a unor texte bazate pe o dramaturgie a liminalității.